EU PLEC…………..

Reprezentativ

 

 

Eu plec, dar, încă, nu știu unde,

Știu doar că nu mă pot ascunde

De drumul care crește-n mine,

Că e de rău, că e de bine……….

 

 

pexels-photo-1356304

 

 

Eu plec, cu gândul sau cu fapta,

Călătoria e răsplata,

Acolo unde mă opresc,

Alt drum, în mine, cresc, și cresc……….

 

 

P.S.

Eu plec…

Reclame

ÎNCHIN

Pentru acei ce înmulțesc, să-mpartă,

Ciorchini de gânduri, dintr-o vie moartă,

Și, vin de vorbe, duc, cu gust de artă,

În chiup de lut, cu sufletul drept toartă,

Amarnic îndulcind destin și soartă,

Turnând preaplin în lumea cea deșartă,

Închin un strop de vin, dus de pe hartă,

Ce, din prozaic bob, poetic poartă

Întregul, ca un ciob de-oglindă spartă…

 

ABSURD

Mi se pare absurd să te naști, să crești, să înveți o mulțime de lucruri inutile sau utile (dar multe inutilizabile, pe perioada unei vieți obișnuite), și să mori, accidental sau, pur și simplu, pentru că ai obosit (adică te-ai îmbolnăvit sau ai îmbătrânit)…

Mi se pare absurd faptul că oamenii (unii dintre ei) dobândesc atâtea informații (deși ele sunt doar un mic procent din ceea ce există), încât par a se pregăti pentru o viață veșnică, urmând să moară, definitiv, lăsând, uneori, urme (creațiile lor) dar niciodată într-un procent suficient de mare pentru a justifica efortul și pasiunea depuse în timpul trecătoarei lor vieți…

Dincolo de religii, antireligii sau ateism, dincolo de rai și iad, dincolo de reîncarnare, dincolo de neîncrederea în orice fel de continuare a vieții, după moarte, nu vi se pare absurd faptul că lumea noastră interioară depășește mult lumea exterioară, neavând timpul fizic necesar pentru a se manifesta, viața majorității dintre noi fiind dedicată cu predilecție supraviețuirii (din diferite motive, obiective sau subiective), astfel încât murim, de cele mai multe  ori, fără a ne răspunde la propriile întrebări existențiale ?

Dacă nu ar exista o continuare, nu vi se pare absurd faptul că, în afară de perpetuarea speciei, și asigurarea celor necesare traiului nostru și al alor noștri (sarcină mai mult sau mai puțin îndeplinită), cercetăm tot felul de lucruri fără legătură cu realitatea imediată, fără a putea susține faptul că am fi aflat vreodată totul despre ceea ce căutăm?Nu știu ce se întâmplă în cazul animalelor, adică nu știu dacă și ele lasă în urmă lucruri neterminate (deși înclin să cred că și suflețelul lor are ceva de învățat, dincolo de supraviețuire), dar știu sigur, ca om, faptul că multe idei care mă bântuie nu îmi vor folosi la nimic, în această viață (doar dacă descopăr nemurirea, în același corp), ceea ce este absurd…

În concluzie, dau ca exemplu acest articol care nu se știe la ce folosește, atâta timp cât nu aflu răspunsul la întrebările legate de rostul gândurilor despre existența vieții de după moarte (sau despre inexistența morții)…Dacă nu găsesc răspunsul (în viața asta sau în altă viață), acest articol este absurd…

 

 

img_20190617_205256

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

URSULEȚ DE PLUȘ

Eu nu am avut niciodată un ursuleț de pluș, ceea ce nu e nici rău nici bine căci am avut parte de multe alte jucării, și nici nu mi-a trecut prin minte faptul că mi-aș dori unul…

Ceea ce este de mirare este faptul că, întâmplător sau nu, am ajuns să am un ursuleț (nu de pluș) deși, ca animal de companie, în copilărie, mi-aș fi dorit o maimuțică (am câteva persoane, în jur, în zodia maimuței)…

Bineînțeles că nu dețin un urs adevărat (deși URSU meu este adevărat), ci doar un motan cu numele URSU, nume pe care i l-am dat ca un fel de „ursită”, pentru a ajunge mare și puternic precum un urs (respectând proporțiile), el fiind foarte mic (de lapte) și în mare pericol (de moarte), atunci când l-am băgat în casă…

Prin urmare, URSU a rămas cu mine, șansele de a se descurca afară rămânând aproape la fel de mici ca atunci când era pui, cățeaua care i-a omorât aproape toate neamurile așteptându-l, deoarece îl consideră străin (spre deosebire de BĂLAN, câinele meu care a plecat într-o lume mai bună, cu care a împărțit casa), ca să nu mai pun la socoteală lipsa de experiență în luptele dintre motani…

În concluzie, am și eu cu cine să mă joc (nu prea am avut timp de joacă în copilărie, mai ales de când am început școala, astfel încât încerc să recuperez de când am terminat-o), deși se spune că zodia scorpionului (zodia mea) ia totul prea în serios, ceea ce recunosc (toate durerile lumii mă afectează, cumva), cu toate că dau impresia că mă ocup de lucruri neserioase (adică nu mă încadrez în nici un fel de standard), zodia calului (zodia mea) fiind, probabil, motivul pentru care ocolesc drumurile bătătorite (dar tot n-am ajuns nicăieri, încă)…În concluzie, am și eu cu cine să mă joc (și pe cine să iubesc)…

UNDE MERGEM CÂND VISĂM ?

(SAU CÂND MURIM)

Orice răspuns aș primi, ar fi o ipoteză, dacă nu ar fi o certitudine (prin certitudine înțelegând ceva ce am constatat pe baza propriilor simțuri), deși, după părerea mea, nici propriile simțuri (cel puțin cele cinci, uzuale) nu oferă garanția unei perspective obiective…

Mi-am amintit o întâmplare (ori am visat, ori am murit)…Eram în pat, și sora mea trăgea patul după ea, printr-un hol mare și înalt al unei case pe care nu o știu, până am ajuns la poartă, când a început să mă zgâlțâie, patul neavând loc pentru a fi tras afară, ceea ce cred că intenționa…Am întrebat de ce mă zgâlțâie și, în același timp, simțeam că plutesc deasupra patului, până când am văzut două mâini ce ieșeau de sub mine, și am simțit cum mă apucă de mâinile mele, și mă trag în jos, eu trăgând, în același timp, din toate puterile, în sus…Mâinile ce trăgeau în jos s-au dovedit a fi mai puternice, astfel încât am ajuns întinsă în pat, și m-am trezit (sau am înviat)…

Nu știu dacă „visele” sunt „visate” cu un scop sau dintr-o anumită cauză, sau sunt, pur și simplu, interferențe întâmplătoare ale diferitelor planuri prin care circulă subconștientul nostru (un fel de scurtcircuite ale sistemului din care facem parte)…Mi-aș dori să plec și să vin, unde și când vreau, în alte planuri, adică „planificat” (am înțeles că unii o fac), dar nu cred că sunt pregătită pentru asta (încă)…

MOARTEA

După colț e moartea,
Te așteaptă; partea
Cea mai grea e calea,
Că-i dealul, că-i valea,
Că e cu verdeață,
Că e foc ori gheață,
Că-i pământ sau apă
Căci duce la groapă
Trupul de țărână
Ce-l ai la-ndemână
Să atingi viața,
Să îi guști dulceața,
Să îi sorbi amarul
Și să spargi paharul...



BĂLAN

fotografie făcută de mine, în timp ce am scris acest articol

Nu știu ce înțeleg alții prin eutanasie, dar eu înțeleg faptul că este vorba de o sinucidere la cererea „beneficiarului”, ceea ce înseamnă că, fără „cerere”, acțiunea (blândă sau nu) făcută în vederea întreruperii vieții (chinuite sau nu) a cuiva, se numește altfel…Țin să menționez faptul că nu mă refer doar la vieți omenești, ci și la viețile animalelor (eutanasiate sau sacrificate pentru hrană), ceea ce nu înseamnă că nu mănânc carne (deși mi-am propus asta), dar sigur nu am putut asista la vreo sacrificare, și nici nu mi-am cumpărat vreodată carne, fiind doar un participant pasiv la consumarea cadavrelor animalelor sacrificate, din cauza faptului că, încă, nu-mi pot permite (din motive economice, cel puțin) să-mi aleg hrana, în totalitate…

Este pentru prima dată când sunt pusă față în față cu întrebarea :„A ucide sau a nu ucide?”……..Este vorba despre Bălan, câinele meu, care a ajuns dependent de mine, în toate privințele, mai puțin în ceea ce privește respirația, plânsul, lătratul și privirea plină de încredere…Cei din jurul meu (câți sunt, nu prea mulți) mă sfătuiesc să-i fac o „injecție”…Eu mă întreb dacă prietenul meu patruped își dorește sau nu să mai stea pe lângă mine, cât mai poate, chiar dacă nu poate prea multe, și suferă…Pe de altă parte, nici eu nu mai pot (nici fizic, nici psihic) sa fiu mereu la dispoziția lui (am slăbit cinci kilograme, în două săptămâni, și nici nu se pune problema să mă pot concentra la altceva, cum ar fi acest site, spre exemplu), și îmi pun întrebarea dacă, în acest ritm, nu voi ajunge și eu în situația lui, mai ales pentru că manifestă afecțiuni asemănătoare cu ale mele…Nu știu unde am auzit (dar s-a dovedit a fi adevărat) că animalele de companie (în special câinii) preiau, din devotament, bolile stăpânilor, pentru a ușura suferința acestora, ceea ce mă pune într-o și mai mare dilemă, atât în privința a ceea ce și-ar dori Bălan, cât și în privința a ceea ce aș putea face eu pentru a fi „bine” pentru amândoi…

„A FI SAU A NU FI”